Bătrâneţea, bat-o vina! (I)

Spre deosebire de acum câteva decenii când fiecare etapă de viaţă era considerată un dat firesc şi asumată ca atare, acum vârsta biologică nu mai este trăită cu aceeaşi asumare şi nu de puţine ori din acest motiv apar conflicte interioare. Copiii nu mai doresc să rămână prea mult la stadiul copilăriei şi desfăşoară activităţi care nu au legătură cu vârsta lor, adolescenţii au pretenţii de emancipare prematură şi vor să ardă cât mai repede etapele pentru a nu mai da socoteală părinţilor cu privire la alegerile pe care le fac, dar rămânând totuşi dependenţi de veniturile acestora chiar şi după ce termină o facultate. Criza se accentuează la maturitate după 30-35 de ani, când apare la orizont spectrul următoarelor decade de viaţă. Deja de la patruzeci de ani (cu precădere la genul feminin) apare o abordare a vieţii în sens invers, adică se produce o reîntoarcere la etapa de până în 30 de ani. Totul de la vestimentaţia şi coafura foarte tinereşti, grija obsesivă faţă de trup, frecventarea locurilor la modă arată teama evidentă de îmbătrânire.

Este dificil de îmbătrânit într-o societate care respinge bătrâneţea şi rejectează persoanele ajunse în această etapă a vieţii. Din perspectivă psihologică este de înţeles dorinţa fiinţei umane de a experimenta cât mai mult starea de tinereţe cu toate beneficiile pe care le aduce corpului fizic, psihicului şi spiritului, de a rămâne activ ancorată cât mai mult posibil în sfera socio-profesională, de a împinge cât mai departe în timp dispariţia sa din planul fizic. Din păcate, s-a diminuat capacitatea de introiectare a vârstei biologice şi de adaptare la etapa de vârstă traversată, în schimb a crescut presiunea aupra individului uman de a rămâne tânăr şi atrăgător.

Auzim foarte des din partea specialiştilor despre îmbătrânirea demografică. Trăim un paradox al vremurilor pentru că avem pe de-o parte îmbătrânirea iminentă a populaţiei, iar pe de altă parte fobia de bătrâneţe şi implicit de moarte. Avem pe de-o parte măsuri sociale care prelungesc activarea în câmpul muncii şi întârzierea vârstei de pensionare, iar pe de altă parte imposibilitatea găsirii unui loc de muncă după vârsta de 40-45 de ani pe măsura pregătirii şi a competenţeor dobândite. S-a perpetuat un obicei defectuos şi nociv de a respinge angajarea unei persoane trecute de 40 de ani pe motiv că nu corespunde ca vârstă, or tocmai vârsta, experienţa profesională şi de viaţă o recomandă din plin.  Este foarte adevărat că aceeaşi practică are loc şi în cazul tinerilor absolvenţi, doar că în cazul lor se reclamă lipsa experienţei, acest decalaj ducând la aberaţii cu impact psihologic şi social, iar nevoile societăţii nu par deloc a fi ajustate la realităţile cu care se confruntă. Cât timp indivizii adulţi care compun o societate trăiesc în confuzie în ceea ce priveşte atât acceptarea propriei vârste, cât şi a celorlalţi, breşa dintre ei şi generaţiile mai în vârstă se va mări din ce în ce mai mult, intoleranţa la fel, iar această intoleranţă va fi preluată prin imitaţie de generaţiile aflate în formare.