De curând am văzut un documentar al cărui titlu în original este Journey into dyslexia, dar a fost tradus în româneşte Viaţa cu dislexia. Mi-am spus: Hai, să mă uit, sigur nu am ce pierde. Şi nu am avut, dimpotrivă, am avut de câştigat.

Filmul nu se vrea neapărat unul didactic, ci mai degrabă se vrea a se arăta latura umană prin mărturiile copiilor şi adulţilor care se confruntă cu această tulburare. Totodată este un semnal de alarmă pentru societate (indiferent de societate) care are tendinţa de a marginaliza şi discrimina pe oricine nu se înscrie în normele trasate de ea.

Sunt aduşi în prim-plan protagoniştii dislexici care vorbesc despre ceea ce trăiesc sau au trăit la nivel emoţional. Şi când încep să vorbească uimesc prin cursivitate şi logică, emoţionează prin profunzimea observaţiilor pe care le fac, pentru că dislexia nu are legătură cu gândirea. Dimpotrivă,  dislexicii sunt persoane deosebit de inteligente, care gândesc în afara limitelor, şi, poate nu întâmplător, sunt nişte deschizătoare de drumuri în artă şi ştiinţă. Ce paradox!

Cu ce anume se confruntă copiii şi adolescenţii dislexici în mediul şcolar? Înainte de orice, se confruntă cu propriile temeri, cu propriile lupte interioare, la care se adaugă lipsa de înţelegere a celor din jur. Sunt în permanenţă stresaţi şi frustraţi că oricât de mult ar munci, rezultatele sunt sub aşteptări, iar pe acest fond apar complexele de inferioritate care duc la izolare, ruşinea de a cere ajutor, chiar la gânduri sinucigaşe. Teama de şcoală devine o constantă a vieţii lor.

De aceea este foarte important ca adulţii responsabili cu educarea şi formarea lor să le sară în ajutor arătându-le înţelegere, motivându-i şi îndrumându-i.

Dincolo de mărturiile emoţionante din film, mi-au atras atenţia două secvenţe: discursul motivaţional ţinut de către un autor dislexic în faţa unor elevi de liceu şi observaţiile unei specialiste, dr. Maryanne Wolf. Mesajul din discursul motivaţional este deosebit de puternic: Nimic nu este imposibil! Un dislexic nu este prost, nebun, leneş, el nu este în niciun fel defect. Dislexia canalizată corect nu mai este o anomalie, ea se transformă în calitate, în har.

Dr. Maryanne Wolf spune, la rândul său, că cititul este o invenţie culturală şi nu un act natural, iar între a citi şi inteligenţă nu există semn de egalitate. Cu alte cuvinte, cititul nu este sinonim cu inteligenţa. Tot ea spune că specia umană nu ar mai fi aceeaşi fără forma de organizare deosebită pe care o au persoanele dislexice.

Este un film care pune pe gânduri şi care subliniază luptele zilnice ale unor persoane  privite fără îngăduinţă doar pentru că sunt diferite. De aceea este foarte important ca societatea să fie ea însăşi educată în sensul înţelegerii unor fenomene care sunt atât de frecvente în rândurile ei.

În secolul 21, când folosim tehnologie de ultimă generaţie traversând virtual spaţiul şi timpul pentru a ne conecta unii la alţii sau la informaţii de toate categoriile, nu ar mai trebui să ne cramponăm de diferenţe, de orice natură ar fi ele. Fiecare om este unic şi, până la urmă, diferit de toţi ceilalţi semeni ai săi. Altfel, am alcătui o societate amorfă şi uniformă, fără vârfuri, fără specific, în care fiecare ar fi copia celuilalt. Un lucru este cert – diferenţele fac ca progresul să se întâmple.


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.