Despre legea antifumat sau ce bine că românii nu sunt japonezi
social

Despre legea antifumat sau ce bine că românii nu sunt japonezi

Ascultam aseară nişte domni care dezbăteau cu patos, într-un studio tv, legea antifumat. Moderatorul era aproape convins că românii fumători nu vor lăsa lucrurile aşa, că este un drept al lor să fumeze. Unul dintre invitaţi era de părere că este absurd să bei cafea sau orice alt lichid cald sau rece fără să fumezi, adică în fumatul asociativ constă, de fapt, plăcerea. Alt invitat considera că dacă legea ar fi fost respectată, adică spaţiile să fi fost delimitate corespunzător, nu ar mai fi existat nicio problemă. După zece minute am schimbat postul. „Dezbaterea” mă plictisea.

Desigur, în vreo două luni va exista o categorie favorizată şi o alta defavorizată. Dar nici aici lucrurile nu sunt în alb şi negru pentru că sunt persoane chiar din categoria fumătorilor care se bucură că urmează să intre în vigoare această lege.

Mi-am dat seama că nu am o părere fermă pro sau contra faţă de această lege, mă situez într-o  zonă oarecum neutră.  Poate că aş avea motive să am o părere fermă, mai ales că fac parte din categoria nefumătorilor. Ba nu, a fumătorilor pasivi, pentru că am „norocul” ca mulţi dintre prietenii mei să fie fumători, iar acest lucru înseamnă că de câte ori ne întâlnim, mergem în locuri în care ei să poată fuma. Dacă vin la mine şi  ştiu că nu se fumează în interior, tot o fac. Bineînţeles că mi s-ar putea spune: „Nu este nimeni vinovat, în afară de tine, că te complaci în asemenea situaţii.” Ar putea fi o observaţie pertinentă, dar ce ne facem cu mult invocatul drept al fumătorului din ultimul timp? Pot eu să le iau acest „drept” prietenilor mei, pe care eu îl consider mai degrabă o condamnare la îmbolnăvire? Ce să fac?  Să le ţin teorii? Să nu mă mai întâlnesc deloc cu ei, să rup orice relaţie?

Ideea este alta: fumătorul ar trebui să aibă conştiinţa faptului că plăcerea lui devine neplăcerea nefumătorului atunci când se regăsesc laolaltă şi deodată într-un loc. Devine o problemă când în staţia de autobuz necunoscutul/necunoscuta de lângă mine îşi aprinde ţigara. Şi întotdeauna eu plec din locul meu, niciodată fumătorul nu îşi părăseşte locul pentru a nu îi deranja pe ceilalţi. Ceea ce au în comun prietenii mei fumători şi necunoscuţii fumători din staţia de autobuz este egoismul.  Nici nu mai contează cine este afectat: copilul, soţia însărcinată, prietenul, colegul etc. Ceea ce primează este nevoia lor de a fuma oricând şi oriunde.

Despre legea antifumat sau ce bine că românii nu sunt japoneziDar dincolo de expunerea nefumătorului la fumul nociv, mai rămâne un lucru important de subliniat: puterea exemplului. De aceea părinţii fumători au „şansa” ca la 14-15 ani să aibă în casă adolescenţi fumători, iar banii de buzunar să fie exclusiv folosiţi pe pachetul de ţigări. Consecinţele nu se rezumă doar la fumul în sine, ele sunt mult mai serioase şi în nicio dezbatere nu am auzit despre cum sunt influenţaţi copiii şi adolescenţii în formare de viciul fumătorilor adulţi, despre cum le este periclitată sănătatea prezentă şi viitoare, despre cum va avea de suferit stilul lor de viaţă ca tineri şi adulţi. Într-un studiu efectuat în 2011 se arăta că unul din zece fumători a început să fumeze sub vârsta de 15 ani, iar 22,5% dintre persoanele care fumează zilnic au între 18 și 35 de ani. Cutremurător este faptul că 33.000 de români mor anual din cauza fumatului, iar peste un sfert dintre ei au până în 50 de ani. A gândi în perspectivă şi în ansamblu este cheia. Sau măcar a încerca o împăcare a caprei cu varza care pe termen mediu şi lung să ducă la rezultate mulţumitoare pentru ambele categorii afectate.

Apropo de mult invocatul drept al fumătorului… În Japonia, fumatul pe stradă reprezintă contravenţie şi se sancţionează conform legii. Există anumite locuri, de cele mai multe ori ferite de ochii trecătorilor, unde fumătorii îşi pot aprinde ţigările. Şi, încă un amănunt, care poate părea nesemnificativ şi fără legătură cu subiectul: nu se vorbeşte la mobil în tren, în restaurant, în spaţii unde oamenii stau unii lângă alţii. Nu se aude sonerie de mobil. Toate telefoanele sunt pe silent, iar oamenii comunică prin mesaje. Este vorba de a nu-i produce niciun disconfort celuilalt pentru că într-un context social celălalt trebuie să fie mai important decât tine.

De aceea zic: ce bine că românii nu sunt japonezi! Pentru că ar trebui să facă mult prea mult pentru nişte necunoscuţi, fie ei şi conaţionali: să îi respecte! Iar românii nu sunt încă pregătiţi psihic pentru asta. E nevoie de o perioadă lungă de tranziţie, eventual de câteva generaţii, pentru a se putea obişnui cu ideea  respectului reciproc. Poate le va fi mai uşor peste… 20 de ani?