Dacă veşnicia s-a născut la sat, naţia aceasta mai are şanse să renască…

Ce se mai poate scrie despre subiectul ”Vaslui”? Curg cuvintele tuturor (din ambele tabere pro sau contra) ca apa de la robinet în legătură cu ce s-a întâmplat sau nu acolo. Mă gândesc încă din ce parte, din ce unghi să abordez subiectul aici. Sigur, ar trebui să îmi păstrez luciditatea până la capăt şi să am o abordare psihologică, profesionistă. Până la urmă, aceasta ar fi atitudinea cea mai potrivită, însă există unele momente în viaţă când omul surclaseză psihologul, îi ia faţa. Iar în ceea ce priveşte subiectul în cauză, din orice parte l-aş apuca şi oricât m-aş învârti în jurul lui, simt că nu pot fi altfel decât om, că nu mă pot raporta la el ca un psiholog decât într-o măsură infimă pentru că orice explicaţie psihologică mi se pare derizorie şi de prisos.

Ca foarte mulţi cetăţeni care s-au uitat în această perioadă la televizor, am fost spectatorul perplex a ceea s-a prezentat pe posturi. Am ascultat opiniile unor săteni cu vârste atât de diferite, dar cu mentalităţi identice, nişte oameni despre care nu ştiu nimic în mod real (până de curând nu ştiam că există fizic şi geografic satul în care aceştia îşi duc traiul), ci doar pot să îmi fac o idee sau mai multe  bazate pe informaţiile pe care le deţin până în acest moment, pe fragmentele de realităţi şi generalităţi pe care  le pun cap la cap, ca într-un puzzle, construind mental o imagine de ansamblu cât de cât obiectivă.

Recunosc că există o distanţă uriaşă (nu doar fizică) între mine şi aceşti oameni. Privindu-i şi ascultându-i, mă întreb ce anume am putea avea în comun, în afara faptului că aparţinem aceleiaşi specii şi trăim în aceeaşi ţară (până şi limba o vorbim diferit!)? Mă separă de ei modul în care eu gândesc şi trăiesc, convingerile mele, valorile în care cred. Nu scriu aceste lucruri ca să mă poziţionez undeva deasupra lor (până la urmă sunt multe aspecte care ţin de şansă), scriu ca să sugerez cumva că oameni trăitori în acelaşi spaţiu geografic şi, de ce nu, spiritual, pot să nu aibă nimic în comun din cauza faptului că evoluţia individuală este atât de diferită, depinzând de o serie de factori (ereditari, psihologici, educaţionali, sociali etc.),  dar şi pentru că nu există, la nivel de ţară, o dezvoltare socio-economică omogenă. Dacă ar fi să compar ţara cu un corp uman, aş avea tabloul dezolant al unui mutant genetic cu un cap cât o nucă, cu o mână mai scurtă şi alta mai lungă, cu degete lipsă sau, dimpotrivă, în plus, cu un picior care funcţionează aproape normal şi celălalt inert.

Trebuie să recunoaştem că suntem poporul unei ţari fărâmiţate în sute de minisocietăţi, comunităţi, mentalităţi cu carenţe şi avem nevoie de reparaţii capitale: fizice, psihice, morale. Un psiholog spunea la televizor că în comunitatea de la Vaslui ar trebui să se intervină cu tancul, metaforic vorbind. Chiar și metaforică, exprimarea e nefericită tocmai pentru că vine de la un psiholog. Consider că vor mai trece mulţi, mulţi ani până se va schimba ceva în astfel de comunităţi, că trebuie depusă o muncă pe cât de constantă şi tenace, pe atât de epuizantă prin caracterul ei sisific. Cine să depună un asemenea efort? Educatorii, profesorii, preoţii, primarii locului, statul, capul statului, liderii de opinie, societatăţile ceva mai funcţionale şi mai normale… Cam toţi aceia care au posibilitatea să contribuie  prin pregătire profesională, ţinută intelectuală şi morală, exemplu personal, statut.

Mentalităţile greşite dispar greu, obiceiurile dăunătoare la fel. De aceea ar trebui cât mai grabnic să începem să ne educăm unii pe alţi, să învăţăm unii de la alţii, să ne însănătoşim moral unii prin alţii,  ca treptat să ne reunim într-o societate închegată, pentru a  deveni poporul unei ţari cu identitate asumată. Altfel nu vom înceta să ne împărţim în tabere arătând cu degetul unii spre alţii şi să găsim vinovaţii numai în partea adversă. Iar pe măsură ce vom perpetua dialogul surzilor şi bătăliile la nivel declarativ, vor continua să existe victime, agresori, nedreptăţi sociale, erori umane.  Cu alte cuvinte, nu vom reuşi să ne ridicăm de jos, din indolelenţă şi promiscuitate, vom continua să rămânem slabi şi bolnavi, nişte neputincioşi închişi între propriile ziduri iluzorii crezând că ele ne vor putea apăra de intruşi.

Nu aş vrea să cred vreodată că nu veşnicia s-a născut la sat, ci violul… Aş vrea să cred că naţia aceasta are voinţa de a renaşte într-o zi, oricât de îndepărtată pare a fi ea.