O după-amiază la mall sau ce face mama când copilul plânge

Duminică după-amiază la mall. Mai precis pe terasă. Atmosferă plăcută. Oameni care socializează stând la mese, pe bănci, pe iarbă, mă rog, fiecare unde se simte mai bine. Sunt cu un prieten care îmi povesteşte despre nişte momente, cum altfel, decât amuzante, dintr-un program de stand up comedy. În timp ce îl ascult, şi, evident, mă amuz, observ că nu departe de noi pe banca lungă stă un cuplu. Ea să aibă în jur de treizeci de ani, el la fel. Tineri, drăguţi, moderni. Nu par interesaţi să ne asculte conversaţia, îşi văd de ale lor.

După câteva minute apare un băieţel de aproximativ opt ani, slăbuţ, mititel, cu o faţă fără expresie copilăroasă, exagerat de matură pentru vârsta lui. Plânge. Îmi dau seama rapid că este copilul acelui cuplu tânăr, drăguţ, modern…  Copilul spune ceva. Tot plângând. Îl privesc şi nu îmi este clar de ce plânge pentru că nu aud ce spune. În schimb o aud pe mamă certându-l. Se ridică de pe bancă pentru o ceartă mai eficientă. Copilul continuă să plângă contribuind şi mai mult la nivelul de iritare al mamei. Apoi se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Pentru mine. Mama ridică palma şi îl plesneşte cu putere peste ceafă. Prietenul meu este cu spatele şi nu vede scena, dar mă întreabă uimit: ”Ce s-a auzit?” Îi spun. Mă avertizează: ”Nu te băga! Este copilul lor.”

Îl privesc din nou pe copil. Plânge şi se freacă la ceafă. Sincer, parcă mă doare pe mine. Mă uit la tată în speranţa că poate are o intervenţie în favoarea copilului. Stă impasibil. În cele din urmă îi spune soţiei care nu mai tace: ”Acum lasă-l, nu-l mai certa.” Pleacă toţi trei: copilul plângând, mama certându-l, tatăl tăcând. Eu rămân într-o stare de perplexitate şi de neputinţă, în timp ce prietenul meu comentează: ”Unii aduc pe lume copii ca să aibă pe cine să bată. Probabil ăla îşi bate nevasta, iar ea îşi bate copilul.”

Cred că suntem o naţie care îşi plesneşte cu nonşalanţă copiii în public (din păcate, tot cu nonşalanţă îi plesneşte şi pe ai altora) şi asta îmi aduce aminte de un alt moment. Sunt în străinătate cu câţiva prieteni. Pe o stradă oarecare, din sens opus vine o familie.  Mama pare nervoasă, copilul plânge, tatăl, absolut previzibil, tace. Brusc mama se opreşte şi îi trage copilului câteva palme sonore peste faţă. Copilul urlă. Mama îl zdruncină. Tatăl se uită într-o parte. Unul dintre prieteni spune: ”Sigur ăştia sunt români!” Da, erau.

Mi se pare uluitor că pentru a justifica perpetuarea violenţei şi a abuzului, această naţie creştină a creat şi zicale ajutătoare şi îndrumătoare pentru actul ”educativ”, practic, un fel de ghid pentru cei care nu ştiu exact cum să procedeze: ”Bătaia este ruptă din rai”, ”Bătaia la copii e ca buruiana de leac”, ”Două, trei coade de topor curg din dragoste”, ”Mai bine o dată na, decât tot stai că ţi-oi da”, ”Mama unde loveşte, carnea creşte.”

Nu! Unde mama loveşte (sau oricine altcineva) nu creşte nimic bun. Creşte trauma. Creşte frustrarea. Creşte neputinţa. Scade încrederea în sine. Scade încrederea în cei apropiaţi. Scade încrederea în lume. Copilul abuzat se va închide în el însuşi sau se va manifesta la rându-i agresiv. Adolescent fiind se va distanţa de familie şi va încerca să se integreze într-un mediu de cele mai multe ori nociv dezvoltării sale emoţionale, dar pentru el tot ceea ce contează este să să se simtă acceptat şi înţeles. Ca adult va fi într-o încercare permanentă (dacă va fi) de a-şi găsi echilibrul interior. Ca părinte, ori îşi va ”corecta” copiii prin pedepsele corporale de care a avut parte sau încă mai are , ori va fi foarte permisiv.   Ah, şi se mai poate întâmpla ceva extrem de trist: să îşi bată la rândul său mama, tatăl. Pentru că suntem şi o naţie care îşi bate cu nonşalanţă părinţii. Sau chiar îi omoară. Însă în casă. Cel mai periculos este atunci când creşte ura şi dispare empatia pentru că apare dezumanizarea.

O societate sănătoasă are grijă de toţi oamenii care o compun tocmai pentru a nu-i fi afectată integralitatea şi buna funcţionare. Când ne este afectat de boală un organ recurgem la ajutorul medicului pentru a nu avea de suferit tot organismul. Ei, bine, societatea este ca un organism. Dar pentru ca o societate să fie perfect sănătoasă, plină de vitalitate, trebuie permanent infuzată cu educaţie, cu înaltă conştiinţă, cu iubire de semeni. Şi infuzată, de ce nu, măcar cu un licăr divin.

Nepăsarea îmbolnăveşte. Iar eu simt că m-am îmbolnăvit puţin în după-amiaza aceea la mall. Însă încerc să nu disper. Sănătatea societăţii noastre poate fi recuperată. Ce-i drept, cu doze şoc.