Ciudat sau nu, dar şi un psiholog poate avea frici mai mari sau mai mici. Frica mea, descoperită relativ recent, nu este frica de moarte, ci una care s-a insinuat de când mă uit mai frecvent la televizor şi accesez mai mult internetul. Este legată atât de interacţiunea din spaţiul public a semenilor mei, cât şi de cea din mediul virtual. Recunosc fără reţineri că îmi este frică de răutatea născută din minţile obtuze şi sufletele sterpe, de comentariile pline de venin pe care oameni care nu se cunosc între ei le lasă în urmă, de cuvintele extrem de jignitoare când nu sunt de acord cu ceva. Dacă în spaţiul public cuvintele sunt mârâite, lătrate, scuipate în obrazul celuilalt, în cel virtual nu există niciun fel de cenzură interioară.

Ce îi împiedică pe aceşti oameni să aplice regula bunului simţ şi  să funcţioneaze după principiul ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”? Educaţia. De fapt, lipsa ei. Ah, nu educaţia în sensul de studii, de pregătire academică, ci educaţia primită în familie în primii şase-şapte ani de viaţă şi care, evident, nu ar trebui să se oprească odată cu intrarea în şcoală.

Am văzut părinţi care se amuză când copilul lor repetă expresiile vulgare auzite în casă. Brusc, micuţul este un adevărat geniu pentru că fără să se încurce, guriţa lui mică a putut să le rostească clar şi apăsat. Şi, culmea, este încurajat să le mai rostească să audă şi prietenii sosiţi în vizită. Nu, copilul nu este un geniu şi nici nu ar trebui aplaudat, cu atât mai puţin să se exclame: ”Este plin de personalitate! Are o personalitate foarte putenică!” Ce capcană! Copilul nu are personalitate (nici măcar mulţi dintre adulţi nu au), copilul doar îşi manifestă propria voinţă, el este într-o luptă de putere cu adulţii pentru a obţine ceea ce doreşte. Depinde de adulţi dacă cedează sau nu.  Cât despre presupusa personalitate, aceasta este în stare germinală, în fază incipientă, dar da, va avea personalitate mai târziu sau, mai bine spus, va deveni un adult cu personalitate, cu condiţia să se dezvolte echilibrat pe toate planurile începând cu cel fizic, continuând cu cel psihic şi culminând cu planul spiritual. Însă pentru asta părinţii trebuie să se (re)găsească într-un rol matur, asumat cu adevărat şi care să nu se reducă doar la a aduce pe lume fiinţe, este necesar ca el să se extindă, să se ramifice în alte roluri, dar care să alcătuiască un tot unitar:  de protector, de educator moral, de îndrumător. Da, ştiu, este greu, mai ales când părinţii înşişi nu au fost educaţi la rândul lor.

 Şcoala a uitat şi ea de multă vreme că nu ar trebui să se rezume la transmiterea de informaţii şi la aplicarea unor teste de evaluare, ci ar trebui să contribuie la modelarea şi formarea unor minţi care gândesc  liber (şi nu care înţepenesc memorând mecanic lecţiile predate pentru a le reda cât mai fidel), iar acest lucru se poate obţine cu precădere prin dezbateri de idei, de teme. Astfel minţile elevilor, de la ciclul primar până la cel liceal, ar fi stimulate în direcţia creativităţii, găsirii cu mai multă uşurinţă de soluţii şi răspunsuri inteligente, argumentative. Cu alte cuvinte, elevii ar fi mult mai pregătiţi să facă faţă provocărilor intelectuale şi nu numai, chiar şi criticilor cu sau fără acoperire (şi cu critica ar fi o problemă pentru că nu este făcută niciodată în sens constructiv, ci întotdeauna demotivant).  Ar mai fi ceva foarte important de adăugat: pe lângă expectanţele legate de performanţele şcolare, ar trebui să se pună accentul pe insuflarea valorilor.

 Mă întorc la fricile mele expuse la începutul articolului… Desigur că mi le voi depăşi, chiar dacă este destul de dificil să elimin cauza, pentru că aceasta este una exterioară pe care nu o pot controla decât într-o măsură infimă. Vor continua să existe oameni înverşunaţi, înveninaţi, cărora le este imposibil să poarte discuţii pe baza unor argumente logice şi atunci vor împroşca cu invective sau, şi mai rău, vor ridica palma sau pumnul.

Mă gândesc (nu fără amărăciune) că multe dintre comentariile dure şi adesea pline de greşeli de exprimare şi scriere, lansate în mediul virtual, pot aparţine şoferului nervos din trafic sau, dimpotrivă, tinerei vânzătoare din magazinul de pe Magheru care îşi întâmpină clienţii cu amabilitatea impusă de fişa postului.

Agresorii ”virtuali” şi victimele lor habar nu au când stau faţă în faţă sau când trec pe stradă unii pe lângă alţii. Poate  că este mult mai bine că nu află, că nu ştiu că se întâlnesc, că s-au întâlnit. Şi, uite aşa, ne învârtim cu toţii într-un cerc vicios.

Rămân însă la convingerea mea obsesivă: educaţia este colacul nostru suprem de salvare!


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.