social

Ce am visat timp de un minut în bătătura Bibliotecii Metropolitane

Recunosc, am un defect (oh, am mai multe, dar nu sunt relevante pentru acest articol), acela că mă uit cu insistenţă la detalii, cu precădere la cele de design ambiental. Hai, totuşi, să nu îl numesc defect, cât mai degrabă deformaţie profesională ca urmare a anilor în care am lucrat în amenajări interioare. Se pare că anii aceştia şi-au lăsat cu prisosinţă amprenta asupra modului cum mă raportez la ceea ce se află în jurul meu pentru că altfel nu aş avea motive să evadez brusc  pe tărâmul imaginaţiei când trec prin locuri care ar putea arăta infinit mai bine cu un minim de efort. Să exemplific: îmi imaginez, când trec pe lângă o clădire veche, tristă, cu tencuiala căzută, că are jardiniere pline de flori la balcoane şi ferestre, obloane şi uşi colorate, că râde veselă în soare, chiar dacă starea ei este destul de degradată (adesea nu mă limitez doar la câteva jardiniere cu flori, încep mental să repar, să modific, să scot, să adaug, chiar să schimb complet faţa străzii până nu mai rămâne nimic din ce există în realitate); sau îmi imaginez, când decid să beau ceva răcoritor în vreo grădină din centrul oraşului (care se dovedeşte a fi doar o curte banală cu iarbă uscată sau pietriş pe jos, cu câteva plante în ghivece de plastic, cu elemente decorative derizorii), că este primitoare şi atractivă, cu peluze verzi, cu flori multicolore şi plante agăţătoare, cu mese aranjate simplu, dar şic, cu perne curate, îndrăzneţ imprimate şi nu soioase din cauza folosirii îndelungate (din punctul meu de vedere, pernele de pe scaune nu sunt indispensabile, mai ales că, nefiind permanent curăţate se adună praf şi murdărie). Bineînţeles, aduc zeci de alte îmbunătăţiri imaginare spaţiului. Aşa sunt eu, nu pot să privesc doar în ansamblu, să mă mulţumesc cu ce văd oarecum la grămadă şi să îmi spun: ”Merge! Nu este chiar atât de rău.” Din păcate, văd atâta potenţial irosit, nevalorizat cu sau fără intenţie…

Într-una dintre zilele trecute m-am aflat în bătătura Bibliotecii Metropolitane. Ştiu, tocmai am scris bătătură şi nu grădină, dar nu intenţionez să rectific pentru că nu aici este ceva de rectificat. Totuşi, bătătura Bibliotecii Metropolitane din strada Tache Ionescu are oricând toate şansele de a se metamorfoza într-o grădină şi de a deveni o adevărată oază de frumuseţe. Sincer, nu este deloc greu, doar că trebuie întrunite nişte condiţii minimale, începând cu întreţinerea şi curăţenia. Sau invers. Mai întâi curăţenia şi apoi întreţinerea. Acum pe jos sunt zeci de mucuri de ţigări şi alte resturi aruncate de cei care frecventează locul şi nemăturate de cineva din personalul Bibliotecii.

Stop comentarii! Mai bine povestesc cum m-am aşezat pe un fotoliu din paleţi (o idee genială aceasta cu fotoliile din paleţi), nu înainte de a-l debarasa de o pernă IKEA de culoare albă la origine, cu model floralo-geometric sau geometrico-floral, şi am început să visez cu ochii deschişi la grădina ideală de pe strada Tache Ionescu…

 Se face că în visul meu  intru într-o după-amiază caniculară pentru prima dată pe poarta amplă, din fier forjat, a grădinii Bibliotecii Metropolitane, ce  se deschide către o alee prietenoasă, pavată cu piatră cubică. Păşesc pe această alee trecând pe lângă  clădirea strălucitor de albă a Bibliotecii, cu alură de doamnă cochetă născută în alte vremuri, şi îmi continui drumul spre o peluză verde-verde. Îmi descalţ sandalele prăfuite de colbul oraşului şi calc fără grijă cu picioarele desculţe pentru că pe jos este impecabil (în visul meu, evident că nu sunt resturi sau mucuri de ţigări, din simplu motiv că nimeni nu fumează şi toţi cei care frecventează grădina îşi aruncă resturile în  recipiente cu design simplu, dar amuzant, amplasate din loc în loc). Mă uit cu bucurie spre cei care, la umbra copacilor, citesc relaxaţi în hamacuri, în  fotoliile colorate, vorbesc între ei aşezaţi pe bănci de piatră sculptate cu măiestrie sau refugiaţi în foişorul din planul îndepărtat. Totul în jur este modern, contemporan, eclectic prin minunatele accente eco, retro, vintage, ale ineditelor obiecte decorative reciclate şi reinterpretate sau prin cele adorabil de desuete ale stilului clasic. Se aude răsfoitul domol al filelor, susurul fântânii arteziene ce răcoreşte aerul, conversaţiile cu voce joasă. Niciun zgomot din lumea de afară nu perturbă  acest loc minunat, protejat fonic de o draperie de verdeaţă ce acoperă în totalitate gardul înalt şi creează astfel o necesară barieră naturală. Treptat, lumina zilei începe să se micşoreze, locul ei fiind luat de lumina lămpilor de pe alee şi de pe peluză, de cea a felinarelor agăţate de crengile copacilor, de luminiţele ca nişte stele sau licurici din draperia deasă de verdeaţă. Totul este luminat feeric. Totul este ca un vis. Totul este în vis.

Revin la realitate. Am visat cu ochii deschişi aproximativ un minut. Aerul este irespirabil, se fumează de parcă s-a dat startul vreunui concurs de fumat (mi se pare de mult mai bun simţ interzicerea fumatului într-un asemenea loc cu pretenţii de cultură decât într-un pub care are cel mult pretenţia nedeclarată de a fi loc de socializare), zgomotul maşinilor este infernal, vocile oamenilor care merg pe trotuar pătrund prin şi peste  gard. Mă uit la sandalele ale căror tălpi joase stau cuminţi printre mucurile de ţigări, dar nu zăbovesc mult cu privirea asupra lor, căci îmi este atrasă în mod neplăcut de o carcasă de contor electric abandonată lângă trunchiul unui copac. Nu departe de mine, pe alee, trei adolescenţi teribilişti fac scheme cu bicicletele. Se opresc şi decid că a venit timpul să arunce unii în alţii cu ţărână şi cuvinte vulgare. Paznicul (un domn trecut de cincizeci de ani), nu reuşeşte să se impună în faţa lor. Îmi este din ce în ce mai dificil să mă concentrez la cel care vorbeşte la microfon. Este o întâlnire autori-cititori. Nu cunosc niciunul dintre autorii care au venit să lectureze din operele lor, nu mă îndoiesc, extraordinare, doar că nu am auzit mai nimic din ceea ce au lecturat pentru că sonorizarea este odioasă.

Am visat un minut, dar am stat o oră într-un loc care mi s-a părut dezolant, în care nu am simţit nicio vibraţie specială sau măcar că am evadat din griul străzii pentru a lua parte la un act cultural deosebit. Din păcate, strada, oraşul, cotidianul zilei, au invadat toate colţurile bătăturii Bibliotecii Metropolitane. Când va trece de ingratul statut de bătătură cu uşor iz  urbano-hipiot, dar putenic jegărit şi se va metamorfoza în grădină, abia atunci vibraţia locului va penetra tumultul străzii chiar şi prin cea mai deasă (şi imaginară) draperie de verdeaţă. Pentru că îmi place să acord şanse, voi reveni în acest loc, însă până atunci fac o incursiune – pentru o doză de bun gust, stil şi atmosferă – la Hanul Gabroveni. Încă mai există locuri (atât de puţine pentru o capitală destul de mare!) în care detaliile fac diferenţa…

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.