Ura noastră cea de toate zilele

În copilărie am aflat că mai popor ca poporul român nu exista pe pământ: ospitalier, săritor la nevoie, harnic nevoie mare, creştin. De-a lungul timpului mi-am dat seama cu tristeţe că tabloul creionat în mintea mea de copil cu ajutorul cărţilor pline de doctrină comunistă era unul idealizat şi atât. Poporul român nu este mai popor decât altele. Nu este mai cu moţ, ba dimpotrivă, moţul lipseşte aproape cu desăvârşire. Românii se cocoşesc doar între ei şi sunt mai puţin cocoşi tocmai atunci când poate „interesul naţional” o cere. Ne dăm şuturi în fund unii altora, flegme între ochi, ne înjurăm de mamă din te miri ce şi ne dorim plini de venin să moară capra vecinului, în timp ce ne lăsăm călăriţi de personaje politico-administrative „binevoitoare”, cu directivele UE (şi nu numai) în buzunare, deloc date ca alternative spre propăşirea acestei ţări. Poporul român nu de moţ ar avea nevoie de fapt, ci de coloană vertebrală.

Scoţând cu obstinaţie la înaintare calităţi diluate, chiar inexistente, la tot felul de sărbători naţionale, când clocotim toţi de mândria de a fi români, nu facem altceva decât să ne minţim singuri că suntem ceea ce nu suntem.

Ne credem creştini, miloşi, toleranţi… Suntem atât de creştini, încât dorim cu înverşunare răul aproapelui când acesta prosperă. Atât de miloşi, încât trecem întorcând capul pe lângă cei care sunt căzuţi la propriu. Atât de toleranţi, încât am iniţiat campanii furibunde pe Facebook împotriva refugiaţilor.

Ne credem inteligenţi, creativi, întreprinzători… Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem în stare să aducem argumente într-o dezbatere şi, tocmai pentru că nu suntem, folosim invectivele, pumnii şi bâtele. Suntem atât de creativi şi de întreprinzători, încât din ’89 încoace nu am reuşit să creăm o societate funcţională. Ne zbatem ca peştii pe uscat încercând fiecare pe cont propriu să ajungă la o sursă minimă de supravieţuire.

Ne credem experţi în sport (dacă în trecut nu ne întrecea nimeni la fotbal, acum suntem avizaţi în tenis şi o tocăm mărunt de tot pe Simona Halep), politică internă/externă, justiţie… De fapt, suntem „experţi” în a ne da cu părerea despre cei care fac sport de performanţă, fac politică, fac justiţie sau au de-a face cu justiţia. Sincer, am mai multă consideraţie pentru (con)cetăţeanul turmentat, „proaspăt” ieşit pe uşa birtului, care recunoaşte cinstit când i se vâră microfonul sub nas că nu poate să îşi dea cu părerea pentru că nu este din localitate.

Ne credem incoruptibili şi strigăm cu „Huă!” spre cei acuzaţi de marea corupţie, tocmai noi, care minut de minut oferim mită pentru a ne rezolva mai repede problemele. Nu participăm la marea corupţie pentru că nu am avut „norocul” să facem parte din clasa privilegiată. Atât.

Desigur, există concetăţeni inteligenţi, creativi, întreprinzători, care fac performanţă la un nivel foarte înalt. Însă aceştia sunt vârfurile despre care de obicei nu ştim mare lucru. Desigur, mai există concetăţeni plini de calităţile care au început demult să ne lipsească nouă la nivel de naţie, dar nici aceştia nu sunt vizibili din discreţie şi bun-simţ.

Constat cu neplăcere că pâinea cea de toate zilele a fost înlocuită cu ura cea de toate zilele. Urâm pe oricine nu este ca noi, pe oricine nu este în asentimentul nostru, pe oricine are alte convingeri şi opinii. Ne exprimăm ura în mediul online, pe stradă, la serviciu, în familie.

Aseară târziu, un tânăr şi-a luat adio de la prietenii săi de pe Facebook şi de atunci este de negăsit. „Prietenii” au avut grijă să îi transmită mesajele lor. Ghiciţi ce tip de mesaje? Cele pline de resentimente. Au direcţionat către un om aflat într-o stare sufletească extrem de fragilă (pe care cei mai mulţi nu l-au întâlnit niciodată în viaţa lor) propria murdărie, urâciune şi goliciune sufletească.

Suntem şi vom continua să fim săraci material şi spiritual cât timp vom continua zilnic să ne otrăvim cu ură. Dacă nu ne vom trezi şi nu vom conştientiza starea deplorabilă în care ne  aflăm, nu vom avea vreodată în vieţile noastre prăpădite cu adevărat Pâine…