Cu toţii la panoul de… (dez)onoare

Nu ştiu cum mai este acum, dar „pe vremea mea”, elevii premianţi apăreau cu fotografie, nume, prenume, clasă la panoul de onoare al şcolii. Un adevărat motiv de mândrie, că doar acesta era şi scopul. Orice recunoaştere a unui merit este binevenită. Recunoaşterea, ca şi gratificaţia, stimulează, impulsionează, este foarte adevărat că şi măreşte distanţa între cei merituoşi şi cei consideraţi mai puţin merituoşi. Soluţia este ca şi cei din urmă să beneficieze de partea lor de impulsionare.

Probabil că decidenţii din instituţia numită ANAF au fost pe vremea şcolarizării lor nişte mândri premianţi. Şi, tot probabil, pe atunci se simţeau frustraţi şi afectaţi în orgoliul lor de premianţi că trebuiau să înveţe laolaltă, în aceeaşi clasă, cu alţi elevi nepremianţi, necompetitivi din punct de vedere şcolar şi, eventual, cu probleme de comportament. Înclin să cred că domnii de la ANAF şi-au refulat o perioadă lungă de timp aceste frustrări legate de copilăria şi adolescenţa lor academică, dar care, ce să vezi, au defulat acum când au putere de decizie. Pentru că altfel nu îmi explic cum de s-au gândit să întocmească și Lista datornicilor ANAF cu  persoanele fizice şi juridice care au datorii fiscale mai mari de 1000 de lei. Adică un fel de panou al dezonoarei. De fapt, nu un fel, ci un adevărat panou al dezonoarei, un substitut al stâlpului infamiei.

Chiar aşa, de ce să nu vadă cetăţenii oneşti ai acestei ţări cine sunt hahalerele care nu îşi plătesc la timp taxele către stat? Până când cei care muncesc şi fac ceva pentru această ţară (evident, mă refer la aceşti domni de la ANAF) să suporte ruşinea de a trăi în acelaşi spaţiu geografic cu nişte rău platnici şi rău voitori? Cineva trebuia să ia atitudine! Şi dacă nu principalul colector de taxe şi impozite, atunci cine? A venit vremea curăţeniei! A eliminării elementelor nocive, deci indezirabile, iar acest lucru poate fi făcut pentru început cu punerea numelor lor la panoul dezonoarei. Este de dorit ca în viitorul cel mai apropiat să fie ataşate şi pozele acestor cetăţeni pentru o recunoaştere mai uşoară. Altfel, nu văd soluţia ca să devenim o ţară de premianţi!

Ah, dar dacă presupunerile mele nu sunt corecte? Dacă decidenţii din instiuţia numită ANAF nu au fost premianţii pe care îi bănuiesc eu că ar fi fost? Cât de greşit ar fi să presupun că au fost şi sunt nişte mediocri ajunşi în vârf nu prin merite, ci prin relaţii? Am eu siguranţa că nu au făcut parte dintre cei care au tânjit să fie la panoul de onoare al şcolii şi i-au invidiat întotdeauna pe cei care figurau acolo? Nu am. De aceea, în această logică, mulţi dintre datornicii fiscali sunt foştii premianţi pe care se răzbună foştii lor colegi nepremianţi.