Când victima este expusă la televizor

Din ce în ce mai des în ultima vreme sunt prezentate de către presă cazuri ale unor persoane care au suportat abuzuri sau continuă să le suporte, trăgându-se astfel un semnal de alarmă asupra unor probleme grave care privesc întreaga societate. Au apărut dezbateri absolut fireşti şi necesare despre ceea ce se poate face constructiv în acest sens. Unii dintre politicieni au avut de asemenea reacţii şi au declarat că trebuie să fie optimizate legile, mărite pedepsele pentru cei care comit abuzuri (în special pentru cazurile de agresiune fizică), găsite soluţii pentru protejarea vicitimelor etc. Desigur, reacţiile sunt bune, dar orice intenţie oricât de bună îşi pierde valoarea atunci când nu este concretizată şi nu se trece la acţiune.

De cele mai multe ori, victimele care suportă abuzuri fizice şi psihice sunt aduse destul de brutal în atenţia publicului de către televiziuni. Scenariul este întotdeauna acelaşi: se întâmplă abuzul, victima reclamă abuzul, presa află şi scrie despre el. Dacă fapta s-a produs în împrejurări ieşite din comun, este preluată de televiziuni. Se prezintă totul la ştiri cu lux de amănunte, ca apoi să devină subiect al unor emisiuni în care invitaţii îşi spun părerea. Din păcate, nu toate emisiunile au ca scop o informare obiectivă a publicului, ci urmăresc să aibă maximă audienţă sub masca interesului sincer pentru situaţia dramatică prin care a trecut victima. Ba, mai mult, nu ezită să  expună victima supunând-o unor interviuri în direct.

Ce este greşit în acestă abordare mediatică? Aproape totul. Dar cel mai important, victima nu trebuie expusă sub niciun pretext moralizator. Nu trebuie să i se propună, să fie îndrumată sau, şi mai rău, forţată în niciun fel să participe la emisiuni în care să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat, pentru că este încă traumatizată emoţional, se află într-o stare de vulnerabilitate extremă, într-o fază psihologică în care încearcă să înţeleagă ceea ce i s-a întâmplat. Este  contraindicat şi contraproductiv să poarte dialoguri cu diverşi invitaţi care pun întrebări din pură curiozitate, care dau sfaturi şi spun ceea ce ar fi făcut în aceeaşi situaţie, care folosesc expresii de genul: „biata fată”, „sărmana”, „suflet necăjit” etc. Orice inflexiune de voce sau cuvânt inadecvat poate produce disconfort psihic. Din păcate, acestui cor de voci i se adaugă vocea psihologului, care pune capac explicând fără menajamente, în auzul victimei, că va rămâne cu sechele permanente, că are o structură fragilă şi de aceea şi-a atras agresorul. Cu alte cuvinte, în loc de susţinere şi delicateţe în abordare, psihologul arată voalat cu degetul spre victimă, sugerând ceea ce va suporta din punct de vedere psihic pe termen mediu şi lung. Am observat, nu de puţine ori, că şi în această profesie accentul se pune pe vizibilitate în spaţiul media, cu riscul de a abdica de la ceea ce înseamnă deontologie profesională. Un psiholog cu ţinută, care se respectă, evită apariţiile tv în asemenea cazuri tocmai pentru că ştie care sunt implicaţiile asupra victimei.

Societatea românească nu este suficient educată în sensul respectării demnităţii fiinţei umane. Oricărei persoane care a suportat un abuz trebuie să i se respecte dreptul la intimitate şi numai ea este cea care decide să vorbească despre experienţa trăită după ce a ieşit din zona de vulnerabilitate şi a trecut evident prin procesul vindecării. Este trist că adesea victimei i se face o reparaţie morală în justiţie numai după ce cazul său a apărut la televizor şi tocmai frica de nedreptate este unul dintre motivele ce o îndeamnă la apariţii televizate.

Sper să vină cât mai curând ziua când vom avea o societate aşezată, în care fiecare să îşi respecte seamănul, iar dreptatea să se obţină nu luând unii dintre noi calea emisiunilor televizate, ci pe căi cu adevărat juste.