Unde mă întorc tot aud un îndemn care sună mai degrabă ca o somare: „Ieşi din zona de confort!” Mă somează (ne somează), verbal şi in scris, atât psihologi, cât şi nepsihologi, să îmi părăsesc (să ne părăsim) zona de confort, de parcă s-au vorbit să îşi facă din asta un crez pentru care să se jertfească până la unul. În fond,  ce este cu acest obsesiv strigăt la unison pentru ca întreaga omenire să iasă din zona ei de confort?

Din punctul meu de vedere este o temă falsă. Nu din zona de confort ar trebui să iasă o persoană, adică tocmai din ceea ce îi aduce echilibru psihic, ci din ceea ce îi  produce disconfort şi o împiedică să funcţioneze optim şi, eventual, să evolueze. Este absolut firească dorinţa de confort la nivel fizic şi psihic, pornind de la lucrurile de bază, cum ar fi: un scaun confortabil pentru spate şi şezut din care putem să ne facem eficient treaba când lucrăm la birou, o casă confortabilă în care să ne simţim în siguranţă când ne întoarcem de la job, o relaţie confortabilă cu partenerul sau partenera, în care să fim noi înşine. Oamenii au nevoie de confort şi de stabilitate. Confortul este o nevoie, nu ceva deplasat de care trebuie să ne privăm.

Ieşi din zona de confort!” se vrea a avea sensul de „ieşi din modelele comportamentale însuşite”, „depăşeşte-ţi limitele”, „încearcă lucruri noi şi diferite”. Dar de unde şi până unde a devenit zona de confort sinonimă cu incapacitatea de a ieşi din tipare comportamentale indezirabile şi de a evolua?  În realitate, nu a devenit, doar  este trâmbiţată de cei cu un accentuat spirit gregar care, odată ce aud o sintagmă, o ridică la rang de precept.

Oamenii sunt diferiţi, iar aceasta înseamnă şi că fac lucrurile diferit şi în ritmuri diferite. Unora le place adrenalina, sunt curioşi în legătură cu oricine şi orice, nu stau prea mult pe gânduri când trebuie să acţioneze, altora, dimpotrivă, le trebuie timp de reflecţie, cântăresc pierderile şi câştigurile dacă sunt puşi în faţa unor decizii sau schimbări.

Fiecare are momentul său în care conştientizează despre sine ce anume îl face să stagneze sau dimpotrivă, să evolueze, ce îl face fericit sau nefericit. Nimeni nu trebuie împins pe scări doar pentru a dovedi astfel că se adaptează la neprăvăzut şi că a  ieşit din… zona de confort. Este alegerea fiecăruia dacă vrea să coboare scările aşa cum o face de obicei sau o ia la fugă pe ele sau dacă decide să folosească liftul.

Cât despre mine, mărturisesc fără reţineri că în zona de confort am posibilitatea de a face lucrurile la care aspir, de a visa următorul vis pe care să îl duc la indeplinire, de a mă concentra la ceea ce este important. Este foarte adevărat că pot să funcţionez şi sub presiune, că mă adaptez din mers situaţiei nou ivite. Dar nu pentru că deţin vreo calitate excepţională, ci pentru că sunt o persoană flexibilă şi adaptativă. Au contat mult în a fi aşa temperamentul, tipul de personalitate, mediul familial şi social, experienţele trăite.

Disconfortul este cel căruia trebuie să îi găsesc rezolvarea. El este cel care îmi poate produce un stres suplimentar şi care mă împiedică să mă concentrez la propriile planuri şi acţiuni. Când plec la drum nu vreau să mă jeneze vreo pietricică în pantof, iar dacă se întâmplă, mă opresc, îmi scot pantoful şi îl scutur. Piatra cade, disconfortul dispare, drumul se întinde în faţă şi singurul meu gând este să mă bucur de călătorie. Nu cred că vrea cineva să îşi parcurgă propriul drum cu pietre în pantofi. Toţi ne dorim pantofi confortabili pentru a nu fi distraşi de la experienţa călătoriei. Din păcate, nu întotdeauna avem parte de pantofii potriviţi. Uneori avem parte de pantofi care ne produc sângerări şi tot ceea ce avem la îndemână este un plasture sau nici măcar atât. Mergem mai departe şi încercăm să nu luăm prea mult în seamă durerea. Desigur, trecem peste durere, dar ceea ce  dorim într-un final este să ajungem într-un loc unde să ne descalţăm, să ne dezinfectăm rana pregătind-o pentru vindecare şi să ne relaxăm, adică în zona de confort. Iar acolo avem posibilitatea să reflectăm la experienţă, la ceea ce am învăţat din ea şi să decidem ce facem cu pantofii.

Ieşi din zona de confort!” De ce trebuie să sar  cu paraşuta, dacă mie îmi place să zbor cu avionul şi, în acest timp, să stau confortabil în scaunul meu privind norii? Modul în care îmi obţin fericirea este o chestiune ce ţine de alegere şi de asumare. Iar dacă nu ajung la fericire de fiecare dată când mi-o doresc înseamnă nu că sunt în vreo zonă de confort care mă împiedică în atingerea dezideratului, ci tocmai pentru că nu sunt în confort cu mine.


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.