-
Cu concursul SuperBlog înainte!
Duminica trecută, seara târziu, unul dintre prietenii mei mi-a trimis un mesaj în care îmi scria că se va ține concursul SuperBlog și mă întreba: ce zici, te bagi? I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult: mă bag! Apoi m-am gândit și am început inevitabil: da, dar știi, stai că eu nu vreau să concurez sub presiunea premiilor, dar parcă ideea de concurs nu mă încântă prea tare… Prietenul meu, fire practică, mi-a replicat: ia-o așa: este o ocazie bună pentru a-ți face o rutină din a scrie constant și, mai ales, de a-ți pune la bătaie creativitatea. Ce mai tura-vura, cert este că m-am lăsat convinsă (nu chiar atât…
-
Bucureştiul meu iubit
Cu ceva ani în urmă, un profesor a întrebat de unde suntem cei care participam la cursul său. Într-o proporţie covârşitoare, colegii mei proveneau din toate colţurile ţării, ba chiar aveam şi o colegă din Chişinău. Ţin minte că una dintre colege a fost foarte vehementă la adresa bucureştenilor, pe care i-a catalogat „ai dracu’”, iar despre Bucureşti a spus că este un oraş aglomerat şi murdar și că nu îi place deloc. Când mi-a venit rândul, nu m-am putut abţine şi mi-am taxat colega spunându-i că bucureştenii sunt, de fapt, cei veniţi ca ea, te miri de pe unde, iar Bucureştiul este aglomerat şi murdar „datorită” lor, şi…
-
Arta de a da
Într-un interviu, o prezentatoare tv declara că nu mai este ataşată de lucruri materiale. A fost întrebată dacă şi-ar da maşina. A răspuns afirmativ şi a adăugat că a dat-o de multe ori cu imprumut. I s-a precizat: nu să îşi dea maşina cu imprumut, ci de tot. Răspunsul a fost că oamenii trebuie să muncească pentru a obţine ceea ce îşi doresc şi că lucrurile obţinute gratis nu sunt apreciate. Ascultând-o, am aprobat-o parţial. Da, este adevarat că sunt oameni care nu apreciază lucrurile obţinute făra efort, ba, mai mult, au impresia că li se cuvin. Însă din răspuns se desprindea ceva: prezentatoarea tv nu era pregatită, aşa…
-
Ura noastră cea de toate zilele
În copilărie am aflat că mai popor ca poporul român nu exista pe pământ: ospitalier, săritor la nevoie, harnic nevoie mare, creştin. De-a lungul timpului mi-am dat seama cu tristeţe că tabloul creionat în mintea mea de copil cu ajutorul cărţilor pline de doctrină comunistă era unul idealizat şi atât. Poporul român nu este mai popor decât altele. Nu este mai cu moţ, ba dimpotrivă, moţul lipseşte aproape cu desăvârşire. Românii se cocoşesc doar între ei şi sunt mai puţin cocoşi tocmai atunci când poate „interesul naţional” o cere. Ne dăm şuturi în fund unii altora, flegme între ochi, ne înjurăm de mamă din te miri ce şi ne dorim…
-
Cu toţii la panoul de… (dez)onoare
Nu ştiu cum mai este acum, dar „pe vremea mea”, elevii premianţi apăreau cu fotografie, nume, prenume, clasă la panoul de onoare al şcolii. Un adevărat motiv de mândrie, că doar acesta era şi scopul. Orice recunoaştere a unui merit este binevenită. Recunoaşterea, ca şi gratificaţia, stimulează, impulsionează, este foarte adevărat că şi măreşte distanţa între cei merituoşi şi cei consideraţi mai puţin merituoşi. Soluţia este ca şi cei din urmă să beneficieze de partea lor de impulsionare. Probabil că decidenţii din instituţia numită ANAF au fost pe vremea şcolarizării lor nişte mândri premianţi. Şi, tot probabil, pe atunci se simţeau frustraţi şi afectaţi în orgoliul lor de premianţi că…
-
Despre legea antifumat sau ce bine că românii nu sunt japonezi
Ascultam aseară nişte domni care dezbăteau cu patos, într-un studio tv, legea antifumat. Moderatorul era aproape convins că românii fumători nu vor lăsa lucrurile aşa, că este un drept al lor să fumeze. Unul dintre invitaţi era de părere că este absurd să bei cafea sau orice alt lichid cald sau rece fără să fumezi, adică în fumatul asociativ constă, de fapt, plăcerea. Alt invitat considera că dacă legea ar fi fost respectată, adică spaţiile să fi fost delimitate corespunzător, nu ar mai fi existat nicio problemă. După zece minute am schimbat postul. „Dezbaterea” mă plictisea. Desigur, în vreo două luni va exista o categorie favorizată şi o alta defavorizată.…
-
Ce am visat timp de un minut în bătătura Bibliotecii Metropolitane
Recunosc, am un defect (oh, am mai multe, dar nu sunt relevante pentru acest articol), acela că mă uit cu insistenţă la detalii, cu precădere la cele de design ambiental. Hai, totuşi, să nu îl numesc defect, cât mai degrabă deformaţie profesională ca urmare a anilor în care am lucrat în amenajări interioare. Se pare că anii aceştia şi-au lăsat cu prisosinţă amprenta asupra modului cum mă raportez la ceea ce se află în jurul meu pentru că altfel nu aş avea motive să evadez brusc pe tărâmul imaginaţiei când trec prin locuri care ar putea arăta infinit mai bine cu un minim de efort. Să exemplific: îmi imaginez, când…
