Într-un interviu, o prezentatoare tv declara că nu mai este ataşată de lucruri  materiale. A fost întrebată dacă şi-ar da maşina. A răspuns afirmativ şi a adăugat că a dat-o de multe ori cu imprumut. I s-a precizat: nu să îşi dea maşina cu imprumut, ci de tot. Răspunsul a fost că oamenii trebuie să muncească pentru a obţine ceea ce îşi doresc şi că lucrurile obţinute gratis nu sunt apreciate.

Ascultând-o, am aprobat-o parţial. Da, este adevarat că sunt oameni care nu apreciază lucrurile obţinute făra efort, ba, mai mult, au impresia că li se cuvin. Însă din răspuns se desprindea ceva: prezentatoarea tv nu era pregatită, aşa detașată cum se declara, să cedeze un obiect pe care il considera valoros.  Ataşamentul său nu se mai referea la obiect, ci la valoarea acestuia. În sinea ei, valoarea obiectului era mult prea mare pentru a renunţa in favoarea cuiva care considera ca nu i-ar fi apreciat-o cu adevărat. Or, când cineva are pretenția că i-a dispărut ataşamentul faţă de lucruri şi este dispus să  renunţe la ele, nu ar trebui să se mai intereseaze cum urmează să le folosească persoana care le primește. Din acest punct nu mai este treaba sa.

De fapt, problema este că atunci când dăm ceva – orice -,  o facem emiţând judecăţi de valoare: dacă persoana merită sau nu, dacă prezintă un grad ridicat de încredere sau nu, dacă ne putem baza pe faptul că va aprecia ceea ce îi dăm. Rar dăm ceva pur și simplu, pentru că a da, undeva, în subconştient, este echivalent cu a ceda. Aşa că uneori degeaba declarăm că nu suntem ataşaţi de lucrurile care ne înconjoară şi ne umplu viaţa, dacă suntem ataşaţi de propriile judecăţi și  prejudecăţi.

Într-o seară, în timp ce purtam o discuţie despre acest subiect, pe stradă fiind, un bărbat îmbrăcat în haine de lucrător la salubrizare a întrebat dacă pot să îi dau un leu ca să ajungă la suma necesară pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. I-am dat. Interlocutorul meu mi-a spus: O să își cumpere băutură. I-am răspuns: Eu i-am dat banii pentru mâncare, este treaba lui dacă nu pentru asta mi i-a cerut. Putea doar să mi-i ceară fără să îmi spună la ce îi trebuiau, tot i-aş fi dat. Nu aveam, nu îi dădeam.

Cu toate acestea, m-am întrebat: dacă bărbatul şi-a cumpărat băutură, a băut, s-a îmbătat, s-a dus acasă şi şi-a maltratat nevasta şi copiii?

Brusc, aveam o problemă de morală. Mi-am liniştit conştiinţa autointerpelându-mă că fac scenarii care nu au legătură cu realitatea.

Până şi a da este o artă care trebuie deprinsă, iar arta este mai presus de orice problemă mai mult sau mai puţin morală.

 


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.