Bucureştiul meu iubit

 

Cu ceva ani în urmă, un profesor a întrebat de unde suntem cei care participam la cursul său. Într-o proporţie covârşitoare, colegii mei proveneau din toate colţurile ţării, ba chiar aveam şi o colegă din Chişinău. Ţin minte că una dintre colege a fost foarte vehementă la adresa bucureştenilor, pe care i-a catalogat „ai dracu’”, iar despre Bucureşti a spus că este un oraş aglomerat şi murdar și că nu îi place deloc. Când mi-a venit rândul, nu m-am putut abţine şi mi-am taxat colega spunându-i că bucureştenii sunt, de fapt, cei veniţi ca ea, te miri de pe unde, iar Bucureştiul este aglomerat şi murdar „datorită”  lor, şi că aşa cum se vede şi în clasă, cei născuţi în Bucureşti sunt minoritarii oraşului.

Ceea ce m-a frapat întotdeauna la mulţi dintre colegii mei veniţi din provincie era îndârjirea lor. Se aflau într-un oraş pe care nu îl iubeau, dar în care îşi doriseră să ajungă pentru a-şi face studiile şi mai târziu o carieră. Mă gândeam că nu îi obligase nimeni să ajungă aici şi că trebuie să fie un chin pentru ei să locuiască într-un loc pe care îl dispreţuiau.

Cu oraşul în care m-am născut atât eu, cât și tatăl meu, bunicii şi străbunicii, am o relaţie de tandreţe şi de iubire. Iubesc acest oraş ca pe un orfan nedorit, de care nimănui nu îi pasă, dar de care toţi se folosesc. Bucureştiul este un oraş căruia i se văd la propriu traumele provocate de trecerea timpului şi de indolenţă: imobile din secole trecute care stau să se prăbuşească, blocuri comuniste odioase, construcţii abandonate la tot pasul, altele care au apărut unde nu ar fi trebuit niciodată să apară făcând notă discordantă, străzi cu trotuare desfundate, artere principale moarte, gunoaie şi câini vagabonzi flămânzi la tot pasul.

Pentru acest oraş nu au existat până acum nici proiecte viabile, nici viziune. De aproape douăzeci şi şapte de ani, tot felul de diletanţi şi de rău intenţionaţi au făcut promisiuni care au rămas simple promisiuni electorale. Bucureştiul ar fi putut avea o şansă după 89 să devină un oraş viu, frumos, curat, strălucitor, dar, din păcate, această şansă i-a fost refuzată.

Bucureştiul nu are strălucire. Bulevardele principale sunt cenuşii, triste, par îngheţate în timp. Mai nou, magazinele şi localurile de la parterul blocurilor din centru au dispărut aproape toate, amplificând senzaţia de trist şi cenuşiu.

Iubesc Bucureştiul, chiar dacă de câte ori îl străbat mi se strânge inima. Mi-aş dori pentru el nu o soartă mai bună, ci un destin de metropolă.