Un vis ca un SF
concursuri

Un vis ca un SF

Nu știu cum și de ce, dar, undeva pe la vârsta de 12-13 ani, îmi doream să mă răpească extratereștrii. În fiecare seară adormeam cu dorința și mai ales cu nădejdea că o navetă spațială va apărea la fereastra dormitorului meu de la etajul șapte, iar eu mă voi ridica din pat și mă voi duce spre ea fără dubii și fără vreun echivoc că viața mea va deveni din acel moment uluitoare.

Urmarea acestor scurte închipuri înainte de culcare a fost aceea că în visele mele nocturne au apărut elemente noi: Apocalipsa, planete îndepărtate care deveniseră vizibil uriașe prin apropierea de Pământ, meteoriți care cădeau din cer, întunericul care pusese stăpânire peste noi. În această nebunie onirică înspăimântătoare, și-au făcut apariția primii extratereștri. Mici, strălucitori, cu siluete filiforme, au invadat curtea bunicii mele de la țară. Bunică-mea nu era prin preajmă. Nici bunicul meu. În schimb, eram eu. Mi-era frică și nu îmi era. În mine era o așteptare mare: de ce-or fi venit extratereștrii tocmai aici, la țară? Întâlnirea noastră din vis nu avea, însă, o finalitate: ei mă studiau, cu niște ochi mici și iscoditori, ca niște luminițe, după care dispăreau subit. Fără niciun cuvânt, fără niciun gest.

Un vis ca un SF

Așa s-a derulat Primul contact cu extratereștrii (primul, pentru că de-aici visul a devenit recurent), nici prea-prea, nici foarte-foarte. A fost mai mult un fel de tatonare între specii, fără concluzii, mai mult cu întrebări din partea mea: De ce au venit, dacă nu m-au luat? Acest aspect îmi era neclar, însă nu mi-a spulberat speranța că într-un viitor foarte apropiat vor veni după mine.

O vreme nu s-a schimbat nimic. Mă culcam în fiecare seară cu aceeași dorință și, din când în când, aceiași extratereștri mă vizitau în vis, fără a mă lua cu ei. M-am gândit că nu apar și în realitate pentru că au încă nevoie de timp ca să mă cunoască mai bine și să fie sută la sută siguri că eu sunt Cea Aleasă.

Într-o noapte friguroasă de iarnă, totul s-a schimbat. Țin minte că m-am culcat, pentru prima dată în ultimul an și jumătate, fără dorința de a mai veni cineva după mine. Probabil pentru că avusesem o zi obositoare la școală, cu extemporale și teze sau pentru că mai crescusem și aveam alte preocupări mai… terestre. Am adormit de cum m-am așezat în pat și am alunecat direct în vis:

Mergeam pe un drum care se întindea înaintea mea șerpuitor, până hăt departe. Soarele strălucea pe cer. Era o vreme călduță, de primăvară spre vară. Nimeni în jur. Deodată, am simțit un foșnet imperceptibil. A început să adie un vânticel care m-a înfiorat. Soarele, și el, s-a ascuns prin nori. Vântul s-a întețit. Simțeam că urma să se întâmple ceva neobișnuit și în vis mi-am adus aminte de celelalte vise asemănătoare și mi-am zis: Vine sfârșitul! Apocalipsa! Ca într-un science fiction veritabil, am revăzut planetele cum se apropie vertiginos de Pământ, iar printre aceste planete cum apar OZN-uri orbitoare în întunericul care se lăsase.

Un vis ca un SF

Din ele s-au revărsat o mulțime de extratereștri, agitați ca niște gândaci de bucătărie când se aprinde brusc lumina. Parcă nu mai erau cei care mă vizitaseră altădată. Am încremenit locului ca o statuie, incapabilă să mă mișc, să vorbesc sau să gândesc. Eram încercuită din toate părțile și simțeam că am fost proiectată, fără voința mea, într-un thriller. Nu știam dacă urma să rămân în viață sau să dispar. Nu știam dacă eram ultimul om în viață de pe planetă, dacă omenirea dispăruse, invadată fiind de acești extratereștri cărora nu le cunoșteam intențiile. S-au oprit la câțiva metri de mine; erau mulți, imposibil de numărat.

Am vrut să deschid gura, să zic ceva în engleză; mă gândeam că trebuie s-o înțeleagă, ca toți străinii. Instinctiv, am știut că nu îmi este de folos. Erau altfel de străini. Și am făcut ceva inexplicabil: am ieșit din încremeneală și m-am lăsat în jos, în praful drumului. Cu degetul, am început să scriu ceva. Mii de ochi scânteietori se uitau, parcă fascinați, la degetul meu arătător. Vedeau până și cei care se aflau în ultimele rânduri. Nu scriam în niciun alfabet cunoscut, doar desenam cu degetul în țărână, iar desenul căpăta înțelesuri mesianice: 11 noiembrie 2016. Arrival. Dramă. Mister. Cinema. Reveniți atunci. Toți ochii  au clipit și din ei a țâșnit o întrebare ca un fulger care a brăzdat văzduhul: Ne vom întâlni cu Amy Adams? La DA-ul meu profetic nerostit, a început retragerea spre OZN-uri. Într-o nanosecundă, s-au făcut toate nevăzute. Planetele au început să se micșoreze pănă la a fi invizibile, soarele a reapărut, drumul pe care mă aflam se întindea înaintea mea până departe.

Un vis ca un SF

Am pornit cu convingerea că salvasem planeta, dar și că locul meu era pe Pământ, nicăieri în altă parte. Nu mai aveam de ce să aștept să vină extratereștrii după mine. Scopurile mele erau mult mai înalte: să aștept data de 11 noiembrie 2016, ca să mă duc să vizionez la cinema filmul SF „Primul Contact” / „Arrival”. Eram curioasă dacă Amy Adams, pe care se pare că extratereștrii o cunoșteau, avea să comunice cu ei măcar la fel de bine ca mine, ba, mai mult, dacă era capabilă să salveze planeta, așa cum o făcusem eu. Ce-i drept, doar în vis. Și, la fel de drept e că, după atâția ani, nu mai sunt sigură că am visat vreodată așa ceva.

Dar după acel (posibil) vis, am rămas cu ideea că, într-o asemenea situație, am putea accesa, cumva, un cod spiritual comun, întipărit în subconștientul nostru, plecând de la premisa că și noi, și celelalte forme de viață inteligente din Univers(uri) provenim din aceeași Sursă. Iar asta ar fi, poate, singura cale pentru a ne face înțeleși de entitățile necunoscute pe care le-am putea întâlni în viitor.

Un vis ca un SF

Articol scris pentru SuperBlog 2016.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.