Am o mătușă în vârstă pe care o mai sun din când în când. De fiecare dată primesc același reproș, că nu vreau să o vizitez niciodată, iar eu îi fac aceeași promisiune pe care nu o pot ține: că o vizitez cu prima ocazie.

Pentru că ultima noastră conversație telefonică mi-a reactivat sentimentul de vinovăție, mi-am zis: Chiar așa am ajuns, să nu pot să îmi rup o oră din viață ca să îi fac o vizită? Știam că nu îi place să fie luată prin surprindere și, oricum, nici eu n-aș fi riscat la vârsta ei cu vreo vizită surpriză, de aceea mi-am anunțat intențiile:

Mătușă, poimâne vin în vizită!

Copleșită de bucuria neașteptatei vești, a început să îmi treacă în revistă ce o să gătească pentru mine: ciorbiță de perișoare, șnițele cu piure din cartofi adevărați, plăcintă cu brânză și stafide, plăcintă cu mere. I-am tăiat elanul cam abrupt:

Nu este nevoie să faci nimic! Stai liniștită! Vom mânca o mâncare delicioasă, nemaipomenită! Sigur nu ai mai mâncat vreodată așa ceva…

Din teama de a nu-mi amâna vizita, a acceptat cu o jumătate de gură, neînțelegând prea bine cum vom mânca dacă ea nu va găti. Însă nu mi-a pus nicio întrebare. Ca să fiu convinsă că nu fuge imediat la piață pentru a-mi găti felurile tocmai enumerate, am pus-o să promită că stă cuminte și nu gătește nimic pentru poimâine și am îndemnat-o:

Mergi pe mâna mea.

M-am înființat la ușa apartamentului său, așa cum stabilisem. I-am întins un buchet de flori, însoțit de cuvintele:

Pentru tine!

Și am primit din partea ei un:

Nu trebuia să cheltuiești banii pe flori, că le ai și tu pe-ale tale.

Am liniștit-o spunându-i că a fost plăcerea mea.  O vedeam cum se uită cercetătoare, încercând să afle dacă mai urma să scot ceva din geantă, vreo cutie, ceva în care ar fi putut să fie ascunsă mâncarea la care făcusem referire la telefon. Eu, nimic. Mi-am scos tacticoasă tableta și am întrebat-o inocentă:

Unde stăm?

Am intrat în sufragerie, unde tronau pe masă două platouri cu plăcintă. Mătușă-mea s-a grăbit să se scuze:

Măcar cu atât să te pot servi, dacă mâncare gătită de mine nu vrei.

Și pentru că adusese vorba de mâncare, i-am spus:

M-am gândit să comandăm ceva.

A făcut ochii mari și m-a întrebat:

Cum adică?

Simplu, i-am răspuns. De pe tableta asta. Ai mâncat vreodată mâncare chinezească?

Cu ochii și mai mari, a repetat:

Chinezească? De unde să mânânc? Nu am fost niciodată în China.

Acum, eu nu știam dacă face sau nu glume pe seama mea. Nu e nevoie să mergi în China, a venit între timp China aici. Mai exact, Wu Xing. Cu un gest voit superior, i-am arătat site-ul:

Ia uite ce scrie aici: Wu Xing știe! mâncare chinezească.

Mătușa și-a pus ochelarii pe vârful nasului și mi-a făcut semn să îndrept tableta mai mult spre ea:

Și acum?

Acum, alegem ce mâncare vrem. Vezi, totul este pe categorii, cu poze, cu descrieri, ca să îți fie mai ușor să alegi.

Păi, mie nu mi-e ușor. Toate pozele arată bine, dar mi-e teamă că sunt doar niște poze frumoase, a replicat mătușa.

Crede-mă, ce vezi în poze, vezi și în realitate, iar gustul este nemaipomenit. Uite, te ajut eu să alegi. Pentru că nu ești familiarizată cu mâncarea chinezească, eu zic să alegem pachețele de primăvară, salată cu urechi de lemn și furnici în copac.

Mătușa s-a speriat:

Cum adică furnici în copac? Eu știu că oamenii ăștia mănâncă tot felul de vietăți, dar nu sunt dispusă acum, la bătrânețe, să fac experimente și să ajung în spital. Eu nu știu cum să mai scap de furnicile care vin de-afară și tu îmi propui să le văd în farfurie?

Am liniștit-o:

Nu sunt propriu-zis furnici.

Adică nu sunt furnici adevărate?

Nu, este o metaforă. Așa sunt chinezii, mai inventivi și creativi. Probabil nu le plac denumirile banale și vor să le pună celorlalți imaginația la treabă. Zi, tu, dacă furnici în copac nu este o denumire care intrigă?

Da, pe mine m-a intrigat de-a dreptul.

Convinge-te singură! Uită-te la poză. Ce scrie sub ea?

A început să citească, mai mult ca să audă doar ea: spaghete de soia, carne tocată mixtă, varză albă, morcovi…

Ei, te-ai convins?

Nu știu ce să zic.

Uite cum facem. Comandăm și vedem dacă îți place. Dacă nu îți place, îți promit că mănânc ciorba și șnițelele cu piure pe care sunt sigură că le-ai gătit.

După o oră, stăteam la masă cu mâncarea chinezească în față, eu adulmecând ca o fină cunoscătoare, mătușa uitându-se circumspectă. Dar a recunoscut:

Da, arată ca în poze. Și miroase bine.

La început, înțepa reticentă cu furculița bucăți infime din mâncare, pe care le ducea la gură și le mesteca îndelung, cu precauție, ca în cele din urmă să mănânce fără rețineri și să laude mai ales furnicile de care se temuse atâta. Ba chiar și-a notat pe o hărtie: Wu Xing știe! mâncare chinezească. Cât despre mâncarea gătită de ea, nici nu mai putea fi vorba.

A doua zi, m-a sunat să îmi mulțumească și să îmi spună:

Știi, m-am gândit aseară la ceva. Să îmi cumpăr și eu o tabletă din aia ca a ta ca să îmi comand singură mâncare chinezească. Mi-e că tu mă mai vizitezi la anul și nu vreau să te aștept în vizită ca să mănânc furnici în copac. Apropo, i-am spus și lui madam Ionescu, vecina de palier. Data viitoare când comand, vrea să o invit și pe ea, că știe de chinezii ăștia. A mâncat de la ei când a dus-o noră-sa odată la mall și i-a plăcut tare mult.

Înainte să închid, i-am reamintit râzând:

Vezi că le-ai notat numele în carnet. Să nu îl rătăcești prin casă.

De această dată m-a liniștit ea pe mine:

Fii tu pe pace, că nu doar Wu Xing știe, și eu știu ce am făcut cu hârtia am pus-o ca semn în cartea de rugăciuni!

Articol scris pentru SuperBlog 2016.


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.