De-a lungul vieții, ființa umană trece prin dezvoltare și maturizare, stadii absolut necesare evoluției sale. Stă mult în faza de copilărie, destul de puțin în cea de tinerețe și maturitate și iarăși mult în ultima fază: bătrânețea. Văzută de la o distață de câțiva pași, împărțeala aceasta pare puțin cam nedreaptă. Omului îi ia mult să crească, tinerețea trece în zece-cincisprezece ani, maturitatea tot pe acolo, bătrânețea pare nesfârșită. În copilărie bunica mea mi-a spus: Omul se culcă seara tânăr, iar dimineața se trezește mai bătrân. Pe atunci, când credeam că nu voi mai ieși niciodată din vârsta copilăriei, vorbele acestea mi se păreau interesante, dar fără să mă atingă în vreun fel, mai ales că bătrânețea era ceva ce li se întâmplase doar altora, eu mai aveam muuuuult și bine, în jur de zece vieți, până avea să mi se întâmple și mie. Oricum, nu aveam destulă imaginație pentru ceva atât de îndepărtat în viața mea.

Ei, bine, a trecut și copilăria, nu știu când, și tinerețea, așa ca un vis uneori frumos, alteori mai chinuit, și a venit maturitatea. Ce aduce maturitatea în viața unei femei? Sau mai bine spus: cu ce intră în general o femeie în etapa adultă? Cu experiență de viață, încredere în sine, o conștientizare a propriei valori, a propriei feminități. Începând cu 30 de ani, femeia înflorește, frumusețea ei explodează. Desigur, altcineva ar putea să mă contrazică: nu, femeia este frumoasă între 20 și 30 de ani. Ah, da, nu am nimic împotrivă să afirm și eu asta, însă este strict frumusețea tinereții, pentru că, de fapt, tinerețea este percepută pozitiv și de aceea orice ține de ea este frumos, chiar perfect.

Vârsta de 30 de ani este startul pentru adevăratul potențial sufletesc și spiritual al femeii. Ba, încă, multe sunt pregătite să devină mame, să se dedice și unei alte ființe. Apoi, după 35-40 de ani , femeia începe lupta: cu kilogramele, cu forma fizică, cu ridurile, cu tot ceea ce ține de imaginea ei. Oricât de liberă ar fi în gândire, oricât de optimist ar vedea viitorul, oricât de evoluată ar fi, ridul cel mai fin și mai inobservabil din colțul ochiului face ravagii în sufletul ei. Și începe un joc al autovalorizării excesive (știu cine sunt, știu ce pot, știu cât sunt de atrăgătoare, știu că sunt mai bună decât mulți alții din jurul meu) pentru a ține sub control frica de îmbătrânire.

Este o cruntă ironie că tocmai când o femeie devine cine și-a dorit să devină pe plan profesional și personal, când își afirmă independența, începe să piardă câte ceva din atuurile ei fizice. Poate nu întâmplător. Poate că aceasta este lecția pe care o are de învățat și de integrat: să se accepte pe ea cea adevărată și să îi facă și pe alții să accepte că o femeie rămâne frumoasă indiferent de riduri și de vârstă. Ceea ce trebuie să primeze sunt valorile sufletești și spirituale.

Însă, până atunci, femeia va continua să trăiască în societatea la care și ea a contribuit: plină de prejudecăți în ceea ce privește vârsta și imaginea. Acum, sincer, împărțeala aia chiar e nedreaptă. Ceva mai multă tinerețe și maturitate nu ar strica în detrimentul bătrâneții. Noroc că unii mai compensează pentru echilibru cu tinerețea sufletească.


Lasă un răspuns