Nimic nu pare a fi mai cool în zilele noastre decât să călătorești oriunde și oricând. Norocoșii cărora li se întâmplă asta le împărtășesc altora despre călătoriile lor și experiențele trăite. Cei mai puțin norocoși împărtășesc, la rându-le, visurile lor de călătorie. Dacă s-ar face o statistică, am o presimțire că cel puțin 5 din 10 oameni și-ar dori să aibă un job care să le dea libertatea de a călători măcar pentru un timp. Cât despre mine, mi-am dat seama că vreau să trăiesc într-un loc care îmi place și să călătoresc doar din când în când.

Nu mi-am făcut însă niciodată planuri de călătorie dinainte. Ba chiar mi s-a întâmplat să îmi doresc să ajung într-o destinație anume, după care să mă răzgândesc, după care să mă sucesc din nou și să îmi cumpăr bilet de avion cu o zi înainte. Dar am un fix:  țin să mă cazez în condiții ultrasigure, din nevoia unui minim control și a unei minime siguranțe într-o lume în care se poate întâmpla orice. În rest, vai, vântul libertății îmi sufla în plete și mă anima teribil pe dinăuntru!

M-am întors de foarte curând din cea mai mignonă vacanță avută vreodată și tocmai pentru că a fost atât de mignonă (când spun asta mă refer la durata ei, evident) m-a obosit foarte tare. Totul a fost pe repede-nainte, ca să zic așa, o hăituială și o alergare continue timp de patru zile în două orașe diferite: Bologna și Florența.

Brusc, trebuia să văd totul, să bifez totul (ceea ce nu s-a întâmplat pentru că nu aveam cum), să fotografiez totul, de parcă de asta depindea viața mea. Derulând puțin filmul celor patru zile, îmi dau seama că sufletul meu a fost într-o oarecare stare de suspendare și nu i-am dat satisafacția să se impregneze direct cu spiritul locurilor prin care am trecut. Poate părea paradoxal ce spun, dar între sufletul meu și ceea ce se afla în jur nu a existat o relație nemijlocită și asta pentru că am văzut aproape totul prin camera telefonului mobil. Nu am făcut altceva decât să îmi restrâng libertatea interioară, să mă  transform într-un avid consumator de obiective turistice și de locuri din care orașul se vede cât mai impresionant, pentru a le posta pe Facebook sau instagram.

A fost pentru prima dată în viața mea când nu am avut timp să îmi dau seama ce e cu mine, care e treaba cu orașul în care mă aflu. Mergeam prin aglomerație, vedeam aglomerație, era un amalgam de chipuri difuze, străzi și clădiri care păreau a se multiplica la nesfârșit. Pentru mine, totul își pierduse caracterul, unicitatea, abia de mai distingeam ceva. Am trăit o senzație de sufocare, de prea mult pe metru pătrat, de încărcare până la refuz. Și, apoi, mai aveam grija de a nu pierde trenuri, de a nu mă pierde de partenerul meu de minivacanță, de a nu-mi pierde din ochi geanta pe care o țineam strâns lipită de abdomen. Aveam o grijă constantă de ceva: să nu îmi dispară telefonul, să nu mă lase fără bani vreo mână abilă. De vreun atac terorist nu mă preocupam, fiind excedată de toate celelalte, însă îmi trecea vag prin cap și această nefericită posibilitate când vedeam vreun purtător de uniformă și mitralieră pe lângă monumentele importante.

De câte ori am plecat din țară eram bucuroasă că scap, că mă duc în locuri unde mă simt liberă și hălăduiesc după pofta inimii, că nu mai trebuie să port rucsacul în față, ci, așa cum este normal, în spate, că nu mai trebuie să mă gândesc că vine careva spre mine cu nu știu ce gânduri ascunse. Dar, mai mult decât orice, reușeam să mă încarc cu energia locurilor prin care treceam și a oamenilor pe lângă care treceam, oricât de mulți mișunau pe lângă mine. Diferența a făcut-o însă timpul, care mi-a permis să mă obișnuiesc, să mă împrietenesc, să iau pulsul a ceea ce era în jur și, în final, să îmi spun: aici voi mai reveni cu siguranță!  Niciodată înainte nu m-am simțit ca un turist plin de angoase, ci ca un aparținător al unui spațiu fără granițe.

Da, îmi dau seama că, pentru prima dată, mi-am setat mintea că plec într-o vacanță foarte scurtă și, în consecință, toată starea mea de spirit s-a modificat în conformitate cu mintea și am devenit un turist constrâns de un termen de întoarcere precis. Și nu numai. Nu mi-am spus mie însămi că mă așteaptă o aventură, că unele lucruri le voi face poate pentru prima dată, că va fi o experiență frumoasă. De aceea ar trebui să îmi mai dau o șansă: aceea de a repeta într-un alt mod experiența unei vacanțe mignone.


Lasă un răspuns