social

Curiozitatea societății sau curiozitatea la români

Nu de puține ori am auzit cum că omul nu poate trăi altfel decât într-o conexiune cu alți oameni și că de cele mai multe ori succesul și fericirea sa se află în raport direct cu rețeaua socială pe care și-a creat-o de-a lungul timpului.

Desigur, cu cât avem rețele familiale și de prietenie mai consistente, cu atât și viața ne este mai consistentă pe aceste paliere.

Totuși, în ultimii ani există un fel de nemulțumire în ceea ce privește societatea actuală din cauză că a devenit din ce în ce mai individualistă, mai superficială, mai puțin empatică, și că în ciuda rețelelor de socializare în care se împărtășește cel mai nesemnificativ detaliu din viața reală, oamenii nu își mai împărtășesc mare lucru când se află față în față.

Pe de-o parte, avem o viață împărtășită pe internet, pe de altă parte, o viață mai puțin împărtășită cu cei din imediata apropiere. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că, odată ce ne consumăm energia în lumea virtuală și ne golim de conținut acolo, ne lipsește disponibilitatea de a o mai face și în viața reală.

Cu toate acestea, ceea ce a rămas o constantă în viețile noastre este curiozitatea de a ști ce fac ceilalți., de cele mai multe ori, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Curiozitatea este dusă mai mult ca oricând într-o zonă bolnăvicioasă, chiar patologică, susținută intens de social media. Dezvoltăm obsesii în a urmări ce face o așa-zisă persoană influentă: ce mănâncă, îmbracă, unde își petrece timpul, pe cine iubește etc. Apoi judecăm, comentăm, ne dăm cu părerea, pe scurt, criticăm.

În societatea noastră curiozitatea face o casă foarte bună cu critica. Când cineva nu este căsătorit, întrebarea este: când te căsătorești? Nu are copii, fără nicio jenă este întrebat/ă de ce nu are, dacă își dorește, câți își dorește? Dimpotrivă, dacă are unul, vine prompt întrebarea dacă se gândește să îl facă și pe al doilea. Dacă are mai mulți copii este judecat că nu se mai oprește din făcut copii.

Acum, întrebarea care se naște este aceasta: fiind atât de intruzivi prin curiozitatea noastră, devenim mai empatici, ne crește calitatea vieții, ne dezvoltăm noi ca oameni? Nicidecum. Genul acesta de curiozitate nu va duce niciodată la vreo dezvoltare a vreunui individ. Repetăm și perpetuăm la nesfârșit niște pattern-uri, de pe vremea când străbunicii și bunicii trăiau în comunități rurale mici, stăteau în fața porții bârfind și știau tot despre rude și vecini. Conviețuitul la oraș nu este nici el de prea mare ajutor. Auzim prin pereți o intimitate de cele mai multe ori deranjantă, știm despre vecini cele mai neplăcute lucruri, iar în mediul unde lucrăm este – exprimându-mă eufemistic – un adevărat focar de infecție informațională.

Suntem, din păcate, continuatorii unui tipar disfuncțional, care ne blochează într-o gândire limitativă.

Curiozitatea are sens când este direcționată spre acele zone care ne ajută să creștem și să ne dezvoltăm, când vrem să cunoaștem oamenii pe care îi întâlnim într-un mod autentic, să le aflăm experiențele de viață pentru a ne îmbogăți sufletește pe noi și pentru a ne întinde reciproc mâini de ajutor la nevoie.

Orice curiozitate direcționată spre zona educației cu toate ramificațiile sale este un câștig uriaș pe termen lung. Altfel, ne hrănim mințile cu junk food.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.