concursuri

Sus în deal e o casă…

Sunt unul dintre miile de copii ai României care au crescut cu cheia de gât, printre betoane, dar care își petreceau vacanța mare la țară, la bunici. Cât despre acele vacanțe în care evadam de la oraș cu mare nerăbdare și care treceau atât de repede (vorba cântecului: Ce mică-i vacanța mare!), îmi amintesc și acum cu nostalgie. Fiecare zi era nouă, deloc asemănătoare cu cea anterioară, trăiam într-o continuă aventură în care orice era posibil.

Oh, Doamne, și ce libertate aveam… Libertatea de a alerga unde vedeam cu ochii în spațiile largi, de a ne urca în copaci și de a mânca din fructele lor dulci și zemoase, de a merge la scăldat și de a țipa din toți rărunchii fără să deranjăm vreun vecin, așa cum se întâmpla când ne jucam în jurul blocului… de a sta până seara târziu, când aerul se răcea și noi, copiii, ne strângeam lihniți și obosiți în jurul focului pe care bunica pusese tuciul pentru mămăligă. Toate acestea și multe altele mi-au rămas în suflet, însă cel mai viu mi-a rămas un loc din grădina de mii de metri pătrați, sus, pe deal unde se afla casa străbunicii mele, la umbra unui  zarzăr uriaș. Era tot timpul închisă cu un lacăt mare și pe geam puteam să văd odăițele joase și lucrurile dinăuntru. Iubeam casa aceea mică, ușor stranie, din chirpici, parcă ținută în brațe de zarzărul în crengile căruia mă refugiam în momentele în care voiam să fiu singură și să visez. De acolo vedeam casele din depărtare, lunca, dealurile din satul vecin și pe vărul meu de al doilea care venea pitulându-se ca să arunce cu bolovani de pământ în mine. Acela era modul lui pe atunci să îmi arate că îi eram… dragă.

În timp, vacanțele mele la țară s-au rărit până nu s-au mai întâmplat deloc. M-a luat valul, am fost ocupată cu viața mea, am călătorit mult… Ciudat este, însă, că niciodată nu m-a părăsit dorul de locul din grădina bunicii mele. Visam ca într-o zi să am și eu unul la fel. Apoi, visul a început să fie din ce în ce mai arzător și, pentru că nu îmi mai dădea pace, mi-am zis că singurul mod de a mă simți fericită ar fi acela să mi-l îndeplinesc. Știam ce aveam de făcut: să găsesc locul și casa care să se apropie cel mai mult de cea căreia îi duceam dorul.

Am văzut o grămadă de case, unele foarte mici, altele ceva mai mari, am intrat în ele, mi-am umplut nările cu mirosul lor de vechi, de pământ, de umed, m-am interesat de istoria lor, de poveștile și de oamenii care au trăit acolo. Oricât de mult îmi plăcea o casă, nu finalizam demersul. Mă entuziasmam la început, apoi începeam să mă mai gândesc și mă tot gândeam încât ajungeam, în cele din urmă, să mă răzgândesc. Și m-am oprit. Mi-am spus resemnată că nu a fost să fie și m-am reîntors la călătoriile mele până într-o zi când mama m-a sunat să îmi spună că bunica nu mai este și că mi-a lăsat moștenire casa din grădină, casa străbunicii mele.

Un an de zile mi-a fost imposibil să ajung la casa care acum era a mea. Emoțional eram blocată, mi-era teamă de trăirile care ar fi putut să mă copleșească și de faptul că totul mi s-ar fi părut inutil acum când tărâmul copilăriei mele nu mai era la fel fără cei dragi.

Și totuși am ajuns… Când am privit casa de la baza micului deal sau coastă, cum îi spuneam în copilărie, am avut sentimentul extraordinar că m-am întors acasă. Am urcat coasta cu pași largi, cu respirația tăiată, în mână țineam strâns cheia cu care aveam să deschid după atâta amar de timp ușa.

Am deschis ușa și am intrat în antreul mic care avea de-o parte și de alta două odăițe. Mobila simplă și puțină era la locul ei. Pe jos, câteva preșuri acopereau pământul care ținuse loc de podea. Soba avea câteva plăci de teracotă căzute. Îmi dădeam seama că nu puteam să locuiesc acolo, vara poate ar fi mers, dar iarna în niciun caz. Mintea îmi lucra febrilă și dialogam singură cu mine însămi: Da, o pot face să se învârtă după soare… Apropo de soare, un sistem solar complet ar fi ideal ca să am o casă pasivă… sobele trebuie și ele dărâmate… Ce ar mai fi nevoie… Am ciocănit pereții umflați. Trebuie decopertați și izolați termic… Cred că acum nici la clasa G se încadrează și va fi necesar un certificat energetic, cel mai bine ar fi un certificat energetic ieftin

Mă învârteam în camerele mici și continuam să vorbesc: Ferestrele… Vreau tot ceva cu tâmplărie de lemn, dar cu geamuri triple. Podelele nu rămân așa, se va turna șapă de ciment și se vor monta podele de lemn… Tavanul cade și el, trebuie refăcut, izolat corespunzător, să nu fugă căldura… Ah, uite pete de mucegai… sigur trebuie… care e termenul? termografie! termografie clădiri... așa se numește… Nu am baie… Cu bucătăria mă descurc… deschid antreul în partea stângă, ca să fac o cameră mai mare care să aibă rol și de bucătărie, și de living. Baia pot să o fac în magazia care e lipită de peretele casei… Izolată perfect interior și exterior, ea va fi integrată în arhitectura casei… Exact așa am să fac! Costurile nu vor  fi așa mari… mâna de lucru este asigurată cu atâția prieteni care și-au construit singuri case, e adevărat, va trebui să apelez la profesioniști pentru sistemul de încălzire… magazinele de construcții au oferte bune și materiale calitative care nu te usucă la buzunar… despre avize nu știu nimic… probabil nu atât că vor fi scumpe, cât va trebui să aștept după ele..

De la momentul reflecției mele până în momentul în care stăteam pe șezlong la umbra zarzărului, au mai trecut șase luni. Intrasem pe ușă la început de decembrie, iar la sfârșitul verii mă bucuram deja de casa mea terminată. Împreună cu patru prieteni am lucrat pe rupte, dar ne-am și distrat pe cinste, readucând la viață casa pe care eu o iubeam cu disperare și pe care o purtasem atâția ani în suflet. Tot ei au fost cei care m-au sfătuit cum să obțin avizele și mi-au recomandat firma Enermed Impex pentru serviciile de auditor energetic, termografie clădiri și elaborarea unui certificat energetic ieftin. Cât despre clasa energetică în care a fost încadrată casa mea… de unde pornisem de la G, acum aveam A.

Aș retrăi oricând această experiență. Ea m-a făcut să mă simt din nou aproape de ființele care m-au însoțit în copilărie, unele cu trup și suflet, altele doar în spirit, iar tărâmul copilăriei mele a redevenit magic. Mulțumesc, bunica! Mulțumesc, străbunica! Prin voi mi-am recăpătat sufletul.

Articol scris pentru SuperBlog 2016.

Sursa foto: avizez.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.